Prăbuşirea numărului de agricultori (M. Serres): în Franţa mai sunt 1,7% din populaţie, în vreme ce la 1900 erau 65%. – La noi, în jur de 80% în 1947, sunt azi 45% (transferul cvasi-forţat de populaţie din anii ’50-60).
Totuşi, celulele lor de subzistenţă autarhică (1 hectar pe lângă casă, ceva pădure), lipsa monedei, trocul, artizanatul domestic – le fac unităţi ideale de supravieţuire în timpul crizelor, în mod stupid dispreţuite până azi. Aceste unităţi para-economice, cu vagi îmbunătăţiri ‘eco’, ar putea fi privite cândva ca un model.
Speranţa de viaţă: la 1830, o femeie de 30 de ani era o bătrână bunicuţă doborâtă de boli, care se apropia de moarte. Azi, vârsta e, după toate standardele, una relativ tânără. În fine, oarecum.
Pentru cineva care s-a sinucis nu există un cuvânt în limba română. ‘Sinucigaş’ e cel care vrea să se sinucidă, un suicidar virtual. Dar cineva care a făcut-o nu e numit ‘un sinucis’. Nici un cuvânt nu există pentru el. E ca Iahve sau ca zeul necunoscut al atenienilor.
Au existat societăţi umane – pe care le admirăm – care nu au avut Poliţie; de pildă Grecia antică. Ordinea publică funcţiona relativ aiuritor: prin denunţuri. Instituţia denunţului era crucială. Nu existau persoane care să menţină ordinea, existau semenii tăi care te pândeau şi care, la cea mai mică bănuială, te denunţau autorităţilor. A fi cetăţean însemna a fi un bun delator la momentul oportun. O societate a turpitudinii, în care toţi se suspectau, în care nimeni nu avea încredere în nimeni.
De la inventarea poliţiei – instituţie vag democratică, preluată totuşi de la Vechiul Regim -, delaţiunea e în oprobriul public; toate limbile au azi pentru delator cele mai sinistre invective. Se consideră că există deja cineva delegat, plătit să încarneze efectul denunţului. I-am delegat poliţistului răul din noi, unul din viciile noastre fundamentale. Ca atare, îl urâm peste tot unde îşi face apariţia.
Micii vandali autori de graffiti: e greu să-i gândeşti în termeni de rebeliune, câtă vreme nu le sunt accesibile niciodată etajele superioare ale clădirilor; acestea rămân vrând-nevrând curate. Şi totuşi, la acele etaje se petrece totul. Ei sunt mereu limitaţi la parter… E plicticos şi ridicol.
Transformarea lumii în parcursuri dezirabile; consultarea ghidurilor turistice. Un pas mai departe: inversarea perspecivei; a deveni un turist în mediul familiar. A începe să fii – la tine – în trecere. E foarte dificil; există însă tipi care au obţinut asta.
Negresa cu care era M. pe stradă este malgaşa din roman. Cu adevărat frumoasă, trăsături fine etc.
Speram într-o vară indiană. N-a fost să fie.
Totuşi, celulele lor de subzistenţă autarhică (1 hectar pe lângă casă, ceva pădure), lipsa monedei, trocul, artizanatul domestic – le fac unităţi ideale de supravieţuire în timpul crizelor, în mod stupid dispreţuite până azi. Aceste unităţi para-economice, cu vagi îmbunătăţiri ‘eco’, ar putea fi privite cândva ca un model.
Speranţa de viaţă: la 1830, o femeie de 30 de ani era o bătrână bunicuţă doborâtă de boli, care se apropia de moarte. Azi, vârsta e, după toate standardele, una relativ tânără. În fine, oarecum.
Pentru cineva care s-a sinucis nu există un cuvânt în limba română. ‘Sinucigaş’ e cel care vrea să se sinucidă, un suicidar virtual. Dar cineva care a făcut-o nu e numit ‘un sinucis’. Nici un cuvânt nu există pentru el. E ca Iahve sau ca zeul necunoscut al atenienilor.
Au existat societăţi umane – pe care le admirăm – care nu au avut Poliţie; de pildă Grecia antică. Ordinea publică funcţiona relativ aiuritor: prin denunţuri. Instituţia denunţului era crucială. Nu existau persoane care să menţină ordinea, existau semenii tăi care te pândeau şi care, la cea mai mică bănuială, te denunţau autorităţilor. A fi cetăţean însemna a fi un bun delator la momentul oportun. O societate a turpitudinii, în care toţi se suspectau, în care nimeni nu avea încredere în nimeni.
De la inventarea poliţiei – instituţie vag democratică, preluată totuşi de la Vechiul Regim -, delaţiunea e în oprobriul public; toate limbile au azi pentru delator cele mai sinistre invective. Se consideră că există deja cineva delegat, plătit să încarneze efectul denunţului. I-am delegat poliţistului răul din noi, unul din viciile noastre fundamentale. Ca atare, îl urâm peste tot unde îşi face apariţia.
Micii vandali autori de graffiti: e greu să-i gândeşti în termeni de rebeliune, câtă vreme nu le sunt accesibile niciodată etajele superioare ale clădirilor; acestea rămân vrând-nevrând curate. Şi totuşi, la acele etaje se petrece totul. Ei sunt mereu limitaţi la parter… E plicticos şi ridicol.
Transformarea lumii în parcursuri dezirabile; consultarea ghidurilor turistice. Un pas mai departe: inversarea perspecivei; a deveni un turist în mediul familiar. A începe să fii – la tine – în trecere. E foarte dificil; există însă tipi care au obţinut asta.
Negresa cu care era M. pe stradă este malgaşa din roman. Cu adevărat frumoasă, trăsături fine etc.
Speram într-o vară indiană. N-a fost să fie.
Follow Us